De ce mint copiii?

De ce mint copiii?

De ce mint copiii?

 

Ne este foarte greu să admitem faptul că elevii sau copiii noştri uneori ne spun minciuni. Noi, profesorii şi părinţii lor, i-am învăţat să nu mintă, le-am explicat ce este bine şi ce este rău, iar a admite că uneori copiii ne mint înseamnă că încercările noastre de a-i forma au eşuat într-o oarecare măsură. Totuşi, copiii mint. Dar de ce?

La vârste mici, nu toate scornelile copiilor trebuie considerate minciuni. În joaca lor, îşi imaginează tot felul de lucruri, aşa că uneori, când ajung acasă, povestesc că ,,au venit azi la grădinţă trei zâne şi ne-au îndeplinit trei dorinţe”. Unele studii spun că asemenea poveşti sunt semn al inteligenţei ridicate şi al creativităţii copiilor. Alteori, miciunile unui copil mic ascund ceea ce ei îşi doresc: ,,A zis tati că îmi cumpără un avion cu baterii.”

Copiii mai mari mint uneori ca să se dea mari, ca să impresioneze. Spunându-le minciuni colegilor, părinţilor sau profesorilor, ei speră să crească în ochii acestora. Astfel, Radu se laudă că bunicul lui a fost astronaut. Robert anunţă că tatăl său vorbeşte zece limbi străine. Mara ne spune că ea are voie să se culce la ora unu sau două noaptea. Steliana îi spune mamei că este cea mai bună sportivă din clasă.

Alteori, copiii mint ca să obţină ceea ce ei cred că nu pot primi altfel. Dacă Mircea nu vrea să se ducă la şcoală, atunci spune că „A zis domnul diriginte că mâine nu se învaţă”. Dacă vrea o bucată de plăcintă în plus, atunci el ,,nu a luat nici o felie de plăcintă”. Dacă vrea să plece în parc, dar temele nu sunt gata, anunţă că a terminat temele şi cere voie să plece în parc.

Copiii mint şi pentru că se tem de consecinţe şi de pedeapsă, atunci când greşesc. ,,Nu am spart eu geamul”, ,,nu l-am îmbrâncit eu pe Radu, el m-a îmbrâncit pe mine”, ,,bunica s-a supărat degeaba”.

Copiii mint şi ca să nu facă ceea nu le place („am terminat temele”, ,,n-avem nimic de citit pentru luni”), ca să primească atenţie suplimentară din partea păriţilor (,,la şcoală m-a bătut Mircea”, ,,mă doare burtica”) sau ca să protejeze pe cineva (,,nu sora mea a spart vaza, eu am spart-o”).

Ce facem când copilul ne minte? Mai întâi trebuie să fim siguri că este vorba despre o minciună. Să acuzăm un copil că minte atunci când spune adevărul poate fi devastator pentru copil.

Felul în care purtăm discuţia cu copilul care minte este foarte important. Nu ţipăm, nu ameninţăm, nu acuzăm, ci comunicăm cu calm. Discutăm despre ce s-a întâmplat, fără a pune accent pe cine este de vină. Lămurim de ce s-a întâmplat.

Ieri la şcoală ne pregăteam să pictăm. Deodată, paleta de culori a unui grup de patru elevi era cu susul în jos, iar vopseaua era peste tot pe bancă (noroc cu ziarele). ,,Cum s-a răsturnat paleta?” (Nu am întrebat ,,cine”, ci ,,cum”.) Nimeni nu ştie nimic, nimeni nu a văzut minic. ,,Este foarte important să ştim ce s-a întâmplat, cum a ajuns vopseaua peste tot, cum a ajuns paleta cu susul în jos”. Linişte. ,,Vom continua activitatea când vom lămuri această problemă”. Linişte. Aşteptăm. Nu îi încurajăm pe copii să se toarne unul pe altul, aşa că ei răspund: ,,Nu eu!”, ,,Eu nu!” ,,Nici eu!” ,,Totuşi paleta nu se putea răsturna singură!”Aşteptăm în linişte.  În cele din urmă, o fetiţă din grupul cu pricina întreabă ce va păţi cel care a răsturnat paleta. (Se tem de consecinţe, aşadar.) ,,Nu va păţi nimic rău. Vom sta de vorbă, vom afla ce s-a întâmplat şi vom încerca să găsim soluţii ca să nu se mai întâmple”. După o vreme, un băieţel, râzând nervos, recunoaşte că el a vărsat paleta. Ne povesteşte cum a făcut. Ne spune că nu a vrut. Discutăm de ce avem anumite reguli atunci când lucrăm la ora de artă şi abilităţi practice: ca să fim în siguranţă, ca să avem grijă de lucrurile din clasă, de hăinuţe etc. Înţelegem şi data viitoare suntem mai atenţi.