Experiențele copilului,deciziile adultului

Experiențele copilului,deciziile adultului

Experimentarea emoțiilor, explorarea realității, descoperirea modalității în care adulții reacționează la acțiunile copilului, mesajele transmise către copil, toate acestea fac parte din universul copilului care învață acum modalități de a gestiona evenimentele curente. Felul în care adultul din viața copilului reacționează la aceste testări ale realității, precum și interpretarea acestor mesaje primite, vor pune bazele deciziilor pe care copilul le va lua în legătură cu universul lui și cu viața adultului de mai apoi.

Discut deseori cu părinții în sesiunile de parenting următorul exemplu: Atunci când aduții (din diverse motive) nu lasă spațiu copiilor pentru exprimarea furiei, ei invață să ascundă sau să minimalizeze această emoție sau chiar să o evite, având credința că e ceva greșit în a simți ceea ce simt. Furia este o reacție emoțională firească, iar furia reprimată în urma descurajărilor repetate de a o exprima, se va manifesta nepotrivit în alte situații. Recunoașterea corectă a emoțiilor, în special a furiei, facilitează însușirea strategiilor de gestionare a acestei reacții emoționale, ca metodă de prevenire a comportamentelor negative în situații de conflict.

Un alt aspect important, care își pune bazele in copilărie este abilitatea de rezolvare a problemelor. Capacitatea de rezolvare a problemelor previne manifestarea comportamentelor agresive și incurajează comunicarea eficientă și asertivitatea. Atunci când copiii vin la noi pentru ajutor, în loc să cădem în capcana de a rezolva noi problema pentru ei, e important să îi ajutăm pe ei să identifice sursa problemei, să gândim impreună cu ei problema, perspectiva celor implicați și astfel să-i ghidăm să genereze propriile soluții la problemă. În acest fel, îi responsabilizăm în acest proces și ne asigurăm că data viitoare când se va confrunta cu o problemă similară va avea încredere în el și va știi cum să caute înăuntrul lui soluții, în loc să meargă spre un adult pentru „a-l salva” din situația generatoare de furie sau de anxietate. Desigur, sunt și situații în care e necesară intervenția adultului în rezolvarea problemei, cum ar fi de exemplu atunci când conflictul escaladează și ia o formă de agresivitate fizică, verbală sau relațională.

O altă realitate a copilului, cu efect asupra vieții lui adulte, este comparația cu ceilalți copii, de care are parte în mediul educațional și/sau acasă. Prin compararea copilului cu alți copii, adultul iși manifestă dezaprobarea față de rezultatele copilului, care se traduce de către copil în neîncrederea în el. Comparațiile cu ceilalți nu-i motivează pe copii, ci le transmit mesajul că acesta e incapabil să se ridice la nivelul așteptărilor adultului. De cele mai multe ori, comparările au ca efecte reducerea stimei de sine (sunt apreciat doar atunci când sunt cuminte, doar atunci când iau nota 10 etc) și perseverarea în comportamentul generator de probleme (ca reacție de rebeliune a copilului, pentru a-și demonstra identitatea proprie). În schimb, atunci când copiii sunt apreciați pentru calitățile lor și li se transmite acest lucru, se activează comportamentul contrar celui de mai sus. Copilul are încredere în el, iar disponibilitatea de schimbare a unui comportament este mult mai mare, considerând astfel că este iubit pentru ceea ce este el, necondiționat.

Iubirea necondiționată (și exprimată) stă la baza unui stil de parenting care presupune mai multe comportamente ale adultului: dăruirea iubirii indiferent de comportamentul copilului (chiar și dacă ele sunt indezirabile de către adult, ceea ce nu înseamnă și aprobarea comportamentului), reducerea controlului asupra copilului prin introducerea regulilor explicate, obiective, raționale și uneori chiar negociate si acceptate de părți, neaplicarea de pedepse ci încurajarea responsabilității acțiunii, comportamentului.

Dăruirea iubirii indiferent de comportamentul copilului presupune că adultul nu reacționeză la acțiunile greșite ale copilului prin retragerea afecțiunii, prin schimbarea atitudinii față de copil în funcție de reușitele sale. Iubirea necondiționată nu depinde de comportamentul copilului, de succesul lui, ceea ce nu înseamnă că aprobăm orice comportament, în orice situație. Iubirea condiționată este aceea pe care copiii trebuie să o câștige comportându-se așa cum îi cere adultul, ridicându-se mereu la standardele acestuia. În momentul în care adultul își arată iubirea față de copil în funcție de ceea ce face și nu pentru ceea ce este el pur și simplu, copilul percepe că merită să fie iubit doar atunci când are o reușită, doar atunci când se comportă precum îi cere adultul. Dacă nu reușește să se ridice la aceste așteptări, nu merită această iubire. Consecința în viața de adult este că se va instala o teamă de eșec necorespunzătoare realității. Aceasta îl va împiedica să experimenteze diverse situații, tocmai din cauză că nu va ști cum să gestioneze situația finală în cazul eșecului și culminând astfel printr-o neîncredere în el și printr-o stimă de sine redusă.

Știu că totul sună foarte frumos în teorie și că de multe ori e un exercițiu foarte greu de practicat în realitatea de zi cu zi, în realitatea în care suntem cufundați în stresul cotidian, în grija zilei de mâine. E adevărat că ne pierdem uneori răbdarea, mai ales atunci când copiii se încăpățânează să asculte indicațiile noastre.  Le spun deseori clienților că ”meseria” de părinte este cea mai grea meserie din lume și că spre deosebire de toate celelalte, aici nu ai varianta să demisionezi, să spui că nu te mai regăsești în ea și că ai decis să încerci, să înveți altă meserie de mâine. Prin urmare, este un exercițiu continuu de îmbunătățire a unei versiuni a noastre care ieri a funcționat foarte bine și despre care astăzi constatăm cu stupoare că nu mai are același efect. Greșelile sunt inerente. Atunci când ne dăm seama că am greșit, avem întotdeauna opțiunea de a spune îmi pare rău. Să facem și noi adulții exercițiul de a ne aminti că prin greșeli învățăm cum să activăm o nouă versiune a noastră, cea pe care ne dorim să le-o transmitem si copiilor nostri.

Bogdana Păcurari – Psihoterapeut