La ce vârstă le spunem copiilor că Moș Crăciun este un mit?

La ce vârstă le spunem copiilor că Moș Crăciun este un mit?

Mai întâi să vă spun câteva întâmplări adevărate, iar apoi vom discuta despre întrebarea din titlu. Întâmplările sunt reale, în totalitate. Doar numele au fost schimbate, din motive evidente.

Radu avea opt ani când a venit acasă de la şcoală şi a întrebat-o pe mama dacă Moş Crăciun există. La şcoală, toţii copiii spun că Moş Crăciun nu există. Nici Moş Nicolae. Darurile sunt puse în ghetuţe de părinţi sau de bunici. Mama a negat cu vehemenţă. Bineînţeles că Moş Crăciun există. Şi Moş Nicolae există. Copiii de la şcoală nu sunt, poate, cuminţi şi de aceea Moşul nu vine la ei. Radu are mare încredere în mama lui. Părinţii l-au învăţat să nu mintă. Mama lui nu minte! Rămâne convins că mama are dreptate şi că Moşul există. Iar copiii de la şcoală sunt nişt răi! În zilele următoare Radu este bătaia de joc a întregii clase: un băiat aşa de mare mai crede în poveşti!… Radu e un prost, iar  mama  lui e o mincinoasă!… Copiii pot fi uneori atât de cruzi!

Luni de dimineaţă, toţi copiii povestesc ce le-a adus Moş Nicolae. Vine rândul lui Mihăiţă. El provine dintr-o familie cu educaţie puţină spre deloc şi cu bani şi mai puţini. La Mihăiţă Moşul n-a venit. Mama a zis că băiatul nici nu merită. Anul trecut, Mihăiţă a găsit în ghete o nuia. Mihăiţă are şase ani. E cel mai cuminte copil din clasă. E nefiresc de cuminte: nu se mişcă din bancă, nu se joacă decât dacă doamna învăţătoare insistă şi se joacă cu el, nu atinge jucăriile din clasă, nu vorbeşte cu nimeni. Este însă isteţ foc. Mihăiţă este, probabil, şi cel mai flămând copil din şcoală.

Marta nu a crezut niciodată în Moş Crăciun, nici în Zâna Măseluţă, nici în Iepuraşul de Paşte, nici în Moş Nicolae, nici în alte poveşti. Bunica ei i-a zis la un moment dat: ,,O să mergi la grădiniţă. Tu ştii că Moş Crăciun ăsta nu există!” A fost prima dată când a auzit Marta de Moş Crăciun. Înainte de a afla că Moşul ar fi putut exista, a aflat că el, de fapt, nu există. Înainte de a avea copii, Marta era convinsă că ea nu le va spune copiilor ei niciodată minciuna cu Moş Crăciun. Un mit creat de Coca Cola prin anii 1930, ca să facă nişte bani în plus! Azi, fetiţa Martei, Diana, are patru ani. Diana crede în Moş Crăciun, în Moş Nicolae, în Zâna Măseluţă şi în alte mituri şi poveşti. Marta nici nu mai ştie când şi cum a aflat copilul despre fiecare în parte. Dar crede că adevărul este uneori supraapreciat şi că bucuria pe care o simte Diana când primeşte daruri de la aceste personaje justifică orice minciună.

Sara a descoperit cu mirare într-o zi că Matei ştie că Moşul nu există. Copilul nu a plâns, nu i-a acuzat pe părinţi de minciună, nu s-a prefăcut că nu ştie adevărul. Când a venit vorba, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Matei s-a arătat preocupat să nu se dea nimeni de gol faţă de sora lui că Moşul nu ar exista. Sora este cu doi ani mai mică.

Fiecare are propriile experienţe şi convingeri în acestă privinţă. Iar decizia de a spune copiilor că aceste personaje nu există nu a fost niciodată uşoară. Unii se întreabă la ce vârstă ar trebui să le spunem copiilor adevărul. Nu există reţete, dar răspunul la această întrebare este uşor, deşi foarte vag.

Nu există o vârstă potrivită. Fiecare caz e diferit, fiecare copil e diferit, fiecare famillie e diferită. Există şi copii care ştiu sau înţeleg la un moment dat că moşul nu există, dar nu întreabă deschis pe nimeni dacă ceea ce ei intuiesc este adevărat. Nu întreabă pentru că nu vor să se despartă încă de fanteziile copilăriei. Alţii sunt aşa de grăbiţi ,,să se facă mari” şi să arate tuturor că au crescut, încât scrigă în gura mare, fără oprire, că moşul nu există, zdruncinând adesea  universul celor care încă mai cred.

În orice caz, atunci când subiectul apare, părinţii trebuie să îi trateze pe copii cu căldură, cu răbdare, cu înţelegere. Când copiii sunt supăraţi sau furioşi sau când ne acuză că i-am minţit, le putem spune că îi înţelegem, că au dreptul să fie supăraţi, dar că nimeni nu a vrut să îi facă să sufere. Copiii trebuie să ştie că sunt iubiţi şi acceptaţi, iar atunci când convingerilor lor se clatină, doar părinţii sunt cei care îi pot, cu adevărat, consola.